Ne petrecem zilele stând ore în șir în fața monitoarelor laptopului sau ale calculatorului personal, ori mai nou ale tabletei. Dotați de mama natură cu 5 simțuri și cu posibilitatea de a alerga, de a respira și de a ne bucura de viață, alegem s-o trăim uneori între patru pereți, ca și cum peisajul digital din spațiu virtual ar putea înlocui lumea reală. Și în această ecuație, uităm să apreciem aceste simțuri și disponibilități cu care, avându-le de la naștere, ne-am obișnuit și pe care le luăm ca pe ceva firesc.
Și totuși, în fiecare zi există oameni care s-ar bucura cu toată ființa de peisaje, de soarele de pe litoral, de apa mării, de umbra codrului sau a palmierilor, de piscurile montane și de cabanele sau pensiunile din diverse zone pitorești. De la noi sau din alte părți. Dar, din păcate, nu pot s-o facă: fie au diverse disfuncții locomotorii, fie sunt operate, fie prezintă un handicap etc. Pentru astfel de persoane, nici măcar deplasarea obișnuită, după cumpărături, nu este foarte simplă. De fapt, nici măcar cumpărăturile nu și le pot face din orice magazin. Exceptând mâncarea sau hainele, dacă ne gândim la anumite nevoi specifice, ne putem da seama cât de favorizați de soartă suntem. De exemplu, cât este de firesc pentru noi să facem duș? Pentru o persoană cu handicap nu-i atât de simplu întotdeauna. Iar în timp ce noi mergem la orice magazin de obiecte casnice pentru a ne cumpăra un robinet sau un duș nou, ele trebuie să găsească mai întâi niște articole sanitare pentru persoane cu dizabilitati. Care nu se găsesc în orice magazin, costă și nu le facilitează o viață normală decât într-o anumită măsură.
Știți ce se spune despre fericire? Că nu ne dăm seama că am fost fericiți decât la sfârșit, după ce starea respectivă trece. De exemplu, nu ne dăm seama de șansa unei mari iubiri decât după ce o pierdem. Nu este oare interesant de ce? Avem ființa iubită lângă noi, și totul ni se pare normal, nu realizăm șansa pe care o deținem, șansa la fericire; ne comportăm uneori nu la înălțimea idealurilor noastre, iar ea pleacă. Este necesar ca ea să plece pentru ca noi să înțelegem greșeala pe care am făcut-o. Adeseori, lipsa te învață mai mult decât prea-plinul.
La fel e și cu corpul nostru. Dacă suntem persoane întregi, dacă nu ne lipsește nimic, nu realizăm că, totuși, avem o mare șansă de la viață. Și ne-o irosim - cum? Stând în casă tot timpul, când există atâtea lucruri pe care le putem vedea, atâtea parcuri în care ne putem plimba. Stând la calculator, când există o întreagă lume reală în afara noastră, care așteaptă să-i călcăm pragul. Până când, poate, va fi prea târziu...
Și totuși, în fiecare zi există oameni care s-ar bucura cu toată ființa de peisaje, de soarele de pe litoral, de apa mării, de umbra codrului sau a palmierilor, de piscurile montane și de cabanele sau pensiunile din diverse zone pitorești. De la noi sau din alte părți. Dar, din păcate, nu pot s-o facă: fie au diverse disfuncții locomotorii, fie sunt operate, fie prezintă un handicap etc. Pentru astfel de persoane, nici măcar deplasarea obișnuită, după cumpărături, nu este foarte simplă. De fapt, nici măcar cumpărăturile nu și le pot face din orice magazin. Exceptând mâncarea sau hainele, dacă ne gândim la anumite nevoi specifice, ne putem da seama cât de favorizați de soartă suntem. De exemplu, cât este de firesc pentru noi să facem duș? Pentru o persoană cu handicap nu-i atât de simplu întotdeauna. Iar în timp ce noi mergem la orice magazin de obiecte casnice pentru a ne cumpăra un robinet sau un duș nou, ele trebuie să găsească mai întâi niște articole sanitare pentru persoane cu dizabilitati. Care nu se găsesc în orice magazin, costă și nu le facilitează o viață normală decât într-o anumită măsură.
Știți ce se spune despre fericire? Că nu ne dăm seama că am fost fericiți decât la sfârșit, după ce starea respectivă trece. De exemplu, nu ne dăm seama de șansa unei mari iubiri decât după ce o pierdem. Nu este oare interesant de ce? Avem ființa iubită lângă noi, și totul ni se pare normal, nu realizăm șansa pe care o deținem, șansa la fericire; ne comportăm uneori nu la înălțimea idealurilor noastre, iar ea pleacă. Este necesar ca ea să plece pentru ca noi să înțelegem greșeala pe care am făcut-o. Adeseori, lipsa te învață mai mult decât prea-plinul.
La fel e și cu corpul nostru. Dacă suntem persoane întregi, dacă nu ne lipsește nimic, nu realizăm că, totuși, avem o mare șansă de la viață. Și ne-o irosim - cum? Stând în casă tot timpul, când există atâtea lucruri pe care le putem vedea, atâtea parcuri în care ne putem plimba. Stând la calculator, când există o întreagă lume reală în afara noastră, care așteaptă să-i călcăm pragul. Până când, poate, va fi prea târziu...
