Turiștii și caii putere

La fel cum cel mai bun prieten al lui Făt-Frumos, care-l ajută să cutreiere în lung și-n lat, este calul năzdrăvan ce mănâncă jăratec și scoate fum pe nări, cel mai bun prieten al turistului, care în felul lui este tot un personaj de basm, trebuie să fie la fel de „năzdrăvan” și iute. Când poveștile se transpun în realitate, caii se transformă în cai putere ai mașinii din care tu și Ileana Cosânzeana (pentru care evident o să umplii șaua cu zorzoane, sau ce, credeați că nu există piese auto pentru femei? Ia vedeți pe oglindadevest.ro) admirați peisajul.

Numai că, colindând țara în lung și-n lat, uneori autovehiculul din dotare începe să scoată fum și din alte părți decât nările (adică țevile de eșapament).

Parte din vină o poartă carosabilul: la noi arată mai ceva ca-n povești, ca să zic așa. Inevitabil, bolidul nostru mai pierde o copită, își mai scrântește un picior, trebuie dus la doctor. O altă parte însă ține și de cum îl îngrijim. Și mă refer aici inclusiv la ce-i dăm de mâncare: jăratecul, fie el pe bază de benzină, fie de motorină, trebuie să aibă cea mai bună calitate. Un combustibil prost, indiferent că-i pentru motoare clasice sau diesel, va distruge treptat dar sigur mașina, la fel cum picătura de apă ditruge în cele din urmă chiar și cea mai dură rocă.

Este experiența unui prieten de-al meu, care a crezut că iese mai ieftin dacă toarnă în rezervorul mașinii lui o motorină mai ieftină, luată „pe sub mână” de la niște cunoștințe și folosită în principal la mașini de tonaj mare. Treaba a mers un timp, și poate mai mergea și azi, dacă nu claca mașina. Diverse și dubioase simptome ale unei boli necunoscute: opriri bruște în trafic, imposibilitatea de a accelera peste o anumită viteză, de a urca o pantă, tuse a motorului șamd. Lucruri care nu au putut fi detectate la o inspecție electronică (mașina avea computer de bord, deci vă dați seama în ce a băgat el motorină de basculante).

După care, bineînțeles, căutări pe forumuri auto, revizii peste revizii, timp pierdut și bani dați. O grămadă de bani, pe piese care „trebuiau înlocuite” dar ulterior se dovedea că nu ele au fost problema. Și degeaba încerci să-ți cumperi singur piesele, că n-ai cum. Adică, dacă nu te pricepi foarte bine, trebuie să te limitezi la chestii simple: jante, cauciucuri, oglinzi etc. Găsești, nu zic nu (aici am gasit jante tabla de 19 feluri), dar ele nu te ajută prea mult. Nici măcar mecanicii auto nu se pricep tot timpul, fiecare model de autovehicul având specificul lui.

Până la urmă, prietenul meu a făcut schimb de armăsari. Acum conduce un cal ceva mai potolit, mai cuminte, cu coamă albă și pas agale. De unde rezultă că... graba strică treaba.

De la han la internet

Ați citit Hanul Ancuței, de Sadoveanu? Nici eu. :D Dar asta nu înseamnă că numele de han, hangiu sau hangiță nu reverberează în mintea mea. Și dacă în mintea unuia care n-a citit multă literatură clasică (ci doar romane polițiste, de aventuri și alte asemenea) aceste cuvinte reverberează, înseamnă că ele au fost de largă circulație în trecut. Pentru că, din vagile mele amintiri, nu există poveste sau istorioară în care hanul, dacă a fost prezent, nu a jucat un rol esențial. Și nu există hangiță ai cărei nuri să nu-i fi înfierbântat pe oaspeții ei și pe povestitorul cărții sau piesei de teatru în cauză. Și, dacă ne gândim puțin, este firesc să fie așa.

În trecut nu exista informație. Comunicarea se făcea prin viu grai, adică deplasându-te și comunicându-i în persoană lui X ce aveai de-i spus. Iar deplasarea se făcea cu un cal putere, adică călare. La propriu, nu la figurat. Ori cum informația înseamnă putere, iar afacerile au nevoie de informații la rândul lor, rezultă că cei care dețineau informațiile acum câteva sute de ani erau destul de privilegiați și trebuiau să plătească destul de mult pentru ele.

N-o să insist pe tema Waterloo, am prezentat situația în trecut. Rămânem la România, într-o perioadă anterioară nașterii bursei. O perioadă în care hanul, echivalent al barului și hotelului de la noi, era locul în care se întâlneau tot felul de oameni, localnici sau nu, drumeți, călători. Ori călătorii sunt cei care aveau atât mijloace de a călători (adică bani) cât și informații (cel puțin pentru că veneau dintr-un alt colț de țară și purtau cu ei știrile de acolo). Și de aceea hanul joacă un rol important în atâtea povestiri românești: pentru că era locul unde se aflau și întâmplau chestii, inima satului, motorul viitoarei economii de acolo.

Astăzi lucrurile s-au cam subțiat din acest punt de vedere. Pentru că a apărut mai întâi presa și tiparul, apoi televiziunea și radioul iar în final, internetul. Care au furat monopolul asupra informației, distribuită acum gratuit, la scară mare, pentru oricine. Și astfel hanurile au devenit simple hoteluri unde te cazezi noaptea, lipsite de orice încărcătură metaforică sau emoțională. O simplă afacere, destul de păguboasă de altfel, dacă te gândești că prețurile la aceste cazări sunt aproape întotdeauna ridicol de mari.

Iar informația a devenit accesibilă oricui pe net. Până și informația despre hoteluri o iei tot din spațiul virtual: o simplă căutare după termenii cazare hotel pe un site care deține o bază de date specializată în acest sens, unde informațiile se pot organiza sau filtra, unde poți selecta un anumit oraș, un anumit confort (număr de stele ale hotelului etc), deci o simplă căutare aici este de ajuns pentru a găsi cel mai mic preț sau cea mai bună ofertă.

Am putea concluziona că centrul de gravitației al știrii s-a mutat de la han pe internet.

De ce să vizitezi Bucureștiul?

De fapt, un titlu poate mai adecvat pentru acest articol ar fi fost: „diferențe regionale”. Sau „diferențe zonale”. Pentru că nu doar fiecare continent sau țară de pe glob are specificul ei, dar și regiunile din interiorul aceleiași țări au nota lor distinctivă. Un caz particular în această direcție îl reprezintă capitalele unor state.

Și probabil că nu doar ale unor state, ci ale fiecărui stat. Nu cred să existe țară în care lumea să nu se raporteze într-un anumit mod, mai special, la capitala lor în comparație cu un alt oraș. În primul rând, capitala este chintesența tuturor posibilităților din acea țară. Noi vrem să emigrăm în Franța, francezii vor să își deschidă o afacere de succes sau să reușească profesional în Paris. Pentru că acolo, se gândesc ei, vor avea cele mai mari șanse de reușită precum și banii în care se măsoară această reușită vor fi mai mulți. Este și normal: capitalele sunt orașele cele mai dezvoltate economic din țările din care fac parte.

În al doilea rând, capitala mai joacă un rol, să-i zic organic, să-i zic cultural, să-i zic estetic pentru o țară. Nu doar simbolic, deși există și această valență, de simbol, de oraș emblemă. Cred că dacă ar fi să trasăm o hartă a țării văzută ca un organism viu, capitala, indiferent de localizare, ar fi simultan creierul și inima lui.

În cazul Bucureștiului, studiindu-i istoria vei asimila în același timp istoria românilor. Pentru că după epoca medievală, aproape tot ce a fost vital pentru noi a trecut sau a avut legătură, direct sau indirect, cu el. Există în București un pic din forfota, din agitația specifică marilor metropole vestice, este poate locul unde viața se trăiește cel mai intens. Totodată, orașul ascunde cartierele lui, fiecare cu o poveste, povești într-o poveste mai mare.

Nu toate zonele sunt rezidențiale, luxuriante, centrale sau pretențioase: vom găsi și străzi unde clădirile mai păstrează ceva din farmecul anilor interbelici sau din romanțele ce se cântau la televizor în perioada comunistă.

Orașul în sine este un mister care se cere descifrat. O întrebare la care i se cere un răspuns. Sunt destule întrebări pe care ți le poți pune dacă ești din provincie, sau, cum spun bucureștenii, „de la țară”. De ce se leagă numele unor cartiere, cum ar fi al Aviației? Ce se afla mai demult în locul pe care îl numim acum Băneasa? Asta în afară de, evident, punctele sau obiectivele turistice de interes din prezent, cum ar fi cele două stații meteorologice mai importate sau, de ce nu, aeroportul (Henri Coandă).

Nu toți însă se simt fermecați de acest mister, precum nu toți își doresc să trăiască în agitația unui mare oraș. Așa că m-am limitat (în titlu) la ideea unei vizite, fie ea și virtuală. Al doilea motiv pentru care nu pun cap de afiș mutarea în capitală este că... viața acolo e scumpă. Chiar și în zone mai limitrofe. Spre exemplu, o filtrare după apartamente de vanzare zona baneasa pe site-ul unei agenții imobiliare din București ne arată niște prețuri care trec deseori de suta de mii de euro. Iar prețurile sunt proporțional mai mari la orice.

Dincolo de asta, nu trebuie să locuiești într-un oraș pentru a-i asimila încărcătura spirituală. Ar fi și greu, la drept vorbind. Pentru că există pe glob o mulțime de zone minunate, care își lasă amprenta în noi, dar de locuit nu putem să locuim decât într-una singură. Cel mai adesea, cea în care ne-am născut.

Lemnul, simbol de lux

Lemnul, mai ales nobil, poate fi un simbol al luxului și al puterii. Acum apare peste tot, inclusiv la interioarele mașinilor scumpe. Bord din sau cu lemn. Articolul de față pleacă de la observația că există o sumedenie de firme care construiesc locuinte din lemn, cum este cea din linkul anterior, și care sunt promovate pe net. Dar cât este de utilă sau inspirată o astfel de locuință? Înainte de a încerca să răspundem la întrebare, să urmărim câteva arhitecturi superbe bazate pe lemn:

Cred că sunteți de acord că o săptămână petrecută să zicem la munte, într-o astfel de casă sau pensiune, ar fi mirifică. Dar după cum se poate constata, toate casele de mai sus sunt în natură. Și cam pe direcția asta merg gândurile mele și înclin să cred că lemnul e, ca să folosesc o expresie ironică în acest caz, „beton” pentru a-ți face de exemplu o cabană la munte. Dar nu știu dacă mi-aș face o vilă supraetajată din altceva decât piatră. Care-i un material mai durabil.

Totuși, există în Europa structuri sau locuințe din lemn care au depășit 500 de ani și încă se mențin. Ceea ce poate însemna că ideea de mai sus e o prejudecată. Dacă ar fi să judecăm la rece, casele din lemn au următoarele avantaje: prețul de construcție ceva mai mic, bună izolare fonică sau sonoră, menținerea căldurii (izolare termică excelentă), echilibrarea naturală a umidității din interior și rezistență sporită la mișcări tectonice (cutremure).

La dezavantaje clare, am spus că lemnul nu-i la fel de trainic ca piatra sau ca oțelul, în plus prezintă riscuri mai mari de combustie. Desigur, un incendiu este o calamnitate în orice situație, dar lemnul, oricât de bine ar fi tratat, va arde mai bine decât alte materiale. Și poate că el aduce și complicații sau costuri suplimentare.

Voi ce părere aveți?

Duminică se face trecerea la ora de vară

În noaptea de sâmbătă spre duminică se va face trecerea la ora de vară pe teritoriul țării noastre. Ceasul (mă rog, telefonul, tableta, device-ul etc) se va da cu o oră înainte, adică ora 7 dimineața va deveni ora 8. Asta înseamnă că ne vom trezi cu o oră mai devreme decât eram obișnuiți.

Ora de vară este o anomalie, adică ora corectă este așa-numita oră de iarnă. În unele țări s-a introdus obiceiul ca, începând cu o anumită dată din primăvară și până la o anumită dată din toamnă, ceasul să se dea înainte cu o oră. Acest lucru are ca scop economisirea energiei electrice, noi trezindu-ne (și culcându-ne) mai devreme vom beneficia pentru mai mult timp de lumina soarelui, care vara răsare mult mai repede.

La noi în țară, trecerea la ora de vară se face în ultima duminică din luna martie (când ora 3 devine ora 4) iar revenirea la ora de iarnă se face în ultima duminică din luna octombrie (ora 4 devine ora 3). Dacă sunteți în tren în această ultimă duminică (de toamnă), veți face undeva pauză o oră. Noroc că probabil la acea oră veți dormi.

De ora de vară mai trebuie să se țină cont în diverse măsurători astronomice sau atunci când doriți să vă calculați astrograma.

Fiind băiet, prin Cluj locuiam

Citind articolul Danei, mi-am adus aminte de perioada studenției. Care la mine a însemnat locuit în Cluj. Am amintiri super de acolo, nu degeaba se spune că anii de student sunt cei mai frumoși ani din viață. Asta în ciuda banilor puțini, a hranei reci și a chiriei scumpe.

Dar trebuie să recunosc că eu nu prea am fost în impas financiar. Pe de-o parte, aveam banii pe care mi-i dădeau părinții. Pe de alta, mai făceam și eu. O vreme am dat ore, apoi m-am ocupat cu diverse. Am vândut mărțișoare, m-am înscris la Oriflame (și într-o singură lună am reușit să înscriu circa 7 persoane la mine în rețea, dublând prin bonusurile obținute de pe urma lor veniturile din vânzările mele directe), ba chiar am fost și agent imobiliar un scurt timp. Cu hrana - nu aveam tot timpul mâncare caldă ca acasă, dar mai mâncam la cantină și îmi mai găteam eu. Și oricum, cui îi pasă de mâncare în facultate? :)

Legat de locuințe, în caz că nu știți, situația din Cluj nu-i chiar pe roze. Fiind centru universitar, partea de imobiliare este foarte scumpă, indiferent de cartier sau de faptul că vrei să cumperi ori doar să închiriezi un apartament, o garsonieră etc. Prețurile de apropie aici de cele din capitală. Gândindu-mă retrospectiv, eu m-am descurcat foarte bine, găsind tot timpul chestii de ocazie. Am locuit inițial la o femeie singură, în gazdă, unde a fost ok. Apoi cu un prieten, apoi în diverse alte locuri. Niciodată nu a fost aglomerat sau nu am locuit în spații mici, și niciodată nu am avut de plătit mult. Nici chiar când am locuit la cămin, unde era super-ieftin și într-o cameră de 5 persoane locuiam doar 3, dintre care unul era mai mult plecat. Și faza cu căminul am găsit-o printr-o conjunctură, respectiv prin decanul facultății. Că vă dați seama, era bătaie la ele.

Astăzi, dacă nu ești descurcăreț, te salvează tehnologia modernă. Dacă atunci cumpăram Piața de la A la Z (așa se numea ziarul principal de anunțuri din oraș, unde erau și imobiliare dar și locuri de muncă sau matrimoniale) marți la prima oră când apărea, și dădeam telefon după telefon, astăzi descarci frumos o aplicație pe telefonul tău mobil și ești la curent cu ultimele noutăți, primești notificări când se schimbă ceva, când apare un spațiu sau un imobil care corespunde criteriilor tale etc.


Ok, cred că ăștia de la Titirez sunt unicat, că nu am mai văzut astfel de aplicații. Dar faptul că exista una este suficient. Și e totodată un semn că am evoluat pe o nouă treaptă. Că, în fond, asta face tehnologia: preia greul și îți oferă ție confort. Dacă în trecut oamenii se luptau cu săbii și săgeți, iar cei mai agili din punct de vedere fizic și capabili de un efort prelungit aveau șanse mai mari să supraviețuiască, astăzi avem puști și pistoale. Dacă în trecut trebuia să bați din poartă în poartă pentru o chirie, astăzi butonezi o aplicație pe mobil. Sau intri pe site și dai un search după garsoniere în Universității. Ceva de genul.

Este bine însă că omul nu mai e stimulat să fie activ? Asta rămâne un subiect de discuție pentru alte articole...

Obiceiul căsătoriei la diverse popoare

Aș fi putut spune obiceiul căsătoriei în diverse țări, dar există o fină diferență între cele două. Și anume, că vorbind de popor, ne referim nu doar la legile unei țări ci și la tradiția locului, la folclor, la regulile nescrise, la cultura și societatea de acolo în ansamblu. Toate acestea își pun amprenta lor asupra căsătoriei, care înseamnă mult mai mult decât un simplu act la notar. Altfel, nu ne-am mai căsători în biserică pentru că așa prevede religia noastră, n-am mai face chef pentru că așa e obiceiul etc.

Totuși, aceste tradiții și obiceiuri, ba uneori și legi, variază în funcție de regiune. Mai jos o să vă prezint câteva curiozități pe care poate nu le cunoșteați pe această temă.

Știați că în unele țări din Asia de Sud și Africa, peste 50% dintre fetele care se mărită sunt minore? Desigur, definiția majoratului poate varia, eu mă refer aici la vârste sub 18 ani. Uneori, ele sunt mult mai mici. În 2012, după ce Arabia Saudită a anunțat că va legaliza căsătoriile cu fete de 10 ani, Iranul a avut o tentativă de a împinge limita de vârstă la 9 ani. Uneori, căsătoria la vârste așa de fragede se produce ca urmare a răpirii viitoarei mirese de către viitorul mire, care se practică încă în Caucaz, Asia Centrală, părți din Africa, la rromi sau chiar în Mexic.

Tot africanii stau bine și la capitolul poligamie. Adică căsătoria cu mai multe persoane de sex opus. În Senegal de exemplu, aproape 47% dintre căsătorii sunt multiple. Obiceiul de a te însura (în cazuri mai rare mărita) cu mai multe femei (bărbați) a fost mult mai răspândit în trecut, dar astăzi, majoritatea societăților sunt monogame. Totuși, monogamia nu înseamnă, așa cum ne-ar veni s-o definim în grabă, un singur partener în viață, ci un singur partener la un moment dat. Dacă avem în vedere posibilitatea unui divorț, putem spune că există oameni care au mai multe soții (sau soți) de-a lungul vieții. Iar dacă ne referim și la relații de cuplu premergătoare căsătoriei, atunci aproape toți am avut mai multe iubite sau mai mulți iubiți.

În timp ce în multe părți de pe glob este permisă uniunea între doi verișori de gradul I sau II, pentru a preveni astfel de forme de incest, în Coreea de Sud a fost interzisă căsătoria între două persoane având același nume de familie.

Desigur, căsătoriile realizate în această manieră, de exemplu cu fetițe de 10-11 ani, adeseori se sfârșesc prost. Cât de matură poate fi o fetiță la acea vârstă? Dacă ne gândim bine, nici măcar în țările dezvoltate cununiile nu durează o viață, deseori vedem în jurul nostru rupturi, partaje, despărțiri. Dar cel puțin aici lucrurile sunt simple: mergi la notar și la judecător, completezi o cerere divort, aștepți un timp (care acum am înțeles că s-a micșorat), și gata. Bine, poate nu-i chiar așa simplu, dar ați prins ideea, și oricum există deja resurse online pe tema asta, a se vedea site-ul linkuit, unde găsiți toate informațiile necesare. Dar în țările sub-dezvoltate, divorțul ar putea fi un subiect tabu. Dacă fata nu are libertatea să se mărite când și cu cine vrea ea, credeți că o să aibă libertatea să divorțeze?

În astfel de cazuri, ceea ce urmează va fi o viață tristă și nefericită.